Și asta e una dintre cele mai mari dureri pe care le aud:
«Părinte, nu sunt vrednic…»
«Părinte, am greșit prea mult…»
«Părinte, cum să mă primească Dumnezeu pe mine?»
Nu pe cei perfecți — pentru că perfecți nu există.
Nu pe cei fără greșeală — pentru că oameni fără greșeală nu s-au născut încă.
Nu pe cei care se dau tari, sfinți, imaculați, curați ca lacrima — căci aceia nu sunt altceva decât oameni care ascund în spate ziduri de mândrie.
Dumnezeu îi cheamă pe cei zdrobiți.
Pe cei care nu mai au putere.
Pe cei care au plâns nopți la rând și n-au îndrăznit să spună nimănui.
Pe cei care au căzut și nu mai știu cum să se ridice.
Pe cei care au greșit, dar încă au un strop de dor de bine în suflet.
Pe cei care vin la biserică și stau în colț, cu capul plecat, sperând să nu fie observați.
Dacă ar fi să dăm la o parte toate cuvintele, totul se rezumă la un adevăr simplu:
Dumnezeu nu respinge pe nimeni. Niciodată.
Doar noi ne respingem pe noi înșine.
Nu păcatul ne ține departe de Dumnezeu, ci rușinea.
Nu greșeala ne împiedică să ne ridicăm, ci gândul că nu mai avem dreptul.
Nu Dumnezeu ne închide ușa, ci noi ne punem lacăt pe propria inimă.
De aceea, dacă citește cineva rândurile acestea și simte că nu mai are valoare,
că e prea murdar, prea obosit, prea gol pe dinăuntru,
să știe că tocmai așa îl vrea Dumnezeu: sincer, zdrobit, real.
Nu este niciodată prea târziu.
Nu există om pierdut.
Nu există viață care să nu poată fi refăcută.
În fața lui Dumnezeu nu există "NU SE MAI POATE"
Există doar "VINO!"
(preluat de pe net)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu