29. Duminica mulțumirii - vindecarea celor 10 leproși.

Evanghelia ne relatează astăzi despre vindecarea a zece leproşi. Acest miracol ne vorbeşte pe de o parte despre ce este credinţa adevărată şi despre necredinţa şi nerecunoştinţa unora, iar pe de altă parte ne invită să îi aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru fiecare dar primit.


Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, şi care au ridicat glasul şi au zis: Isuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!

Lepra era o boală care reprezenta necurăţia. Un lepros era un om fără drepturi în comunitatea sa. Nu putea intra în templu, nici măcar nu se putea apropia de vreun evreu, cu atât mai puţin să îl atingă. Cine se apropia de leproşi şi îi atingea era considerat de asemenea necurat până nu îndeplinea o serie de ceremonii prescrise de lege. Un lepros era cu adevărat un exilat între ai săi.

Leproşii “stăteau departe”. Aceasta pentru că trebuiau să stea departe de evrei, din pricina necurăţiei. Erau departe şi de Dumnezeu, fiind plini de păcate. Lepra este o metaforă pentru păcatele noastre. Un om care are păcate este cu siguranţă departe de Dumnezeu. Când şi-au ridicat vocile şi i-au cerut lui Dumnezeu să aibă milă de ei, ne-am amintit de cei doi orbi. În alt loc, se spune: “doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David” (Matei 9,27). Erau insistenţi, după cum şi leproşii au fost insistenţi. Ne putem închipui cu câtă forţă au strigat leproşii pentru a fi auziţi de Isus, care era înconjurat de mulţimi. Au trebuit să tot strige, să tot implore mila lui Dumnezeu, de care erau departe prin păcatele lor.

Dar măcar erau conştienţi că sunt departe de Dumnezeu. Mulţi dintre noi nu înţelegem cât de departe suntem de Dumnezeu, câtă nevoie avem să îl strigăm pe Dumnezeu şi să îi cerem să ne ierte păcatele, asemenea vameşului (Luca 18,10-14), sau orbilor (Matei 20,30-34), sau acestor leproşi.

Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit.

Isus a respectat aici legea iudaică. Nu a făcut aşa mereu. “Şi iată un lepros, apropiindu-se, I se închina, zicând: Doamne, dacă voieşti, poţi să mă curăţeşti. Şi Isus, întinzând mâna, S-a atins de el, zicând: Voiesc, curăţeşte-te” (Matei 8,2-3). Când un lepros se curăţa era nevoie de un întreg ritual, unul frumos, despre care scrie pe larg Sf. Ciril de Ierusalim.

Domnul nostru Isus Cristos a respectat aici legea, şi din exemplul său de astăzi vedem că ascultarea poate curăţi un om. El le-a spus leproşilor, înainte să fie curăţaţi: “Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor.” De ce ar fi mers un lepros la preot, fiind încă bolnav? Ne mai amintim de un caz similar, când Isus i-a cerut unui orb din naştere să meargă la scăldătoarea Siloamului şi să se spele pe ochi. Din ascultare, a mers şi a fost vindecat. Chiar şi cei care nu au fost recunoscători au fost vindecaţi de Domnul, deoarece, la urma urmei, şi ei au ascultat de cuvântul lui Isus, dar şi-au pierdut recompensa, după cum vom vedea mai încolo.

Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Isus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean.

Acest om şi-a folosit capul, sau mai bine spus auzul. I s-a spus să meargă la preot şi pe drum a fost curăţit. Ştia că Marele Preot l-a vindecat, aşa că a ascultat de porunca Lui. A mers la Marele Preot şi i s-a închinat. Acest om a înţeles. Avea ochi să vadă şi urechi să audă. A văzut că a avut loc un mare miracol şi a ştiut că doar Dumnezeu poate să facă aşa ceva. Era un om chibzuit. A cântărit lucrurile. Ceilalţi nouă, chiar dacă au văzut că au fost vindecaţi, nu au stat prea mult pe gânduri. Nu s-au gândit de ce au fost vindecaţi sau Cine i-a vindecat. Tocmai îl văzuseră pe Dumnezeu făcut om, tocmai fuseseră vindecaţi de îndurarea Sa, dar cu toate acesta nu au înţeles nimic.

Legea înseamnă iubire şi recunoştinţă. Legea înseamnă a deveni asemenea lui Dumnezeu. Legea iudaică este foarte complexă, şi aţi fi uimiţi de cât de multe lucruri din legea iudaică le respectăm şi astăzi, însă esenţa ei este legea creştină. Această esenţă este a deveni asemenea lui Dumnezeu, a fi iluminaţi, şi, fiind iluminaţi de El, să devenim ca El. Nu în esenţa Sa, ci în acţiunile Sale. A fi plini de iubire pentru fiecare om, a fi foc. Acest lepros a înţeles că tocmai a întâlnit focul, şi s-a întors la el. Ceilalţi nouă bărbaţi, care şi ei fuseseră vindecaţi, nu au înţeles, pentru că nu gândeau cu inimile lor. Ei nu fuseseră iluminaţi.

Luca ne spune: “Luaţi seama deci cum auziţi: Celui ce are i se va da; iar de la cel ce nu are, şi ce i se pare că are se va lua de la el” (Luca 8,18). Să fim atenţi cum auzim. Toţi auzim acelaşi lucru, dar îl auzim diferit, deoarece îl auzim prin prisma conştiinţelor noastre, a pasiunilor noastre, a păcatelor noastre. Pentru cei curaţi, toate sunt curate (Tit 1,15). Cei curaţi cu inima îl vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5,8). Cei necuraţi îl vor privi, şi totuşi nu îl vor vedea, îl vor auzi, şi totuşi nu îl vor înţelege. Vor putea fi vindecaţi de El, dar nu cu adevărat pe deplin. Adevărata vindecare a leprosului o vom vedea acum. Vindecarea lui de lepră a fost doar începutul, ca şi pentru omul care s-a născut orb (cf. Ioan 9,1-38). Când a mers la scăldătoarea Siloamului şi s-a întors, redându-i-se vederea, a fost iluminat pentru a-l vedea pe Dumnezeu-om, pentru a-l cunoaşte, şi a fi cu adevărat vindecat în acel moment (vezi în special Ioan 9,35-38). Putem vedea de multe ori acest lucru. Cristos vindecă omul în interior şi în exterior. Până acum nu am văzut astăzi decât o vindecare parţială. Leprosul mai trebuie să primească puţină medicaţie, şi vindecarea lui va fi completă.

Şi răspunzând, Isus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?

Un samarinean era pur şi simplu un eretic. Ei aduceau cult unor dumnezei falşi, şi şi Dumnezeului lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob, aşa greşit cum îl înţelegeau ei, şi respingeau întreaga Sfântă Scriptură, cu excepţia Pentateuhului, primele cinci cărţi. Erau evitaţi de către iudei, deoarece erau un popor necurat, şi totuşi şi între ei erau unii cu suflet mare, pe care Dumnezeu a putut să îi ilumineze, asemenea samarinencei de la fântână (cf Ioan 4,5-42). Cei nouă evrei care nu s-au întors reprezintă, la scară mică, naţiunea iudaică. Unii din acea audienţă au înţeles cu siguranţă la ce se referea cu adevărat Isus. Această vindecare, ca multe alte acţiuni ale Mântuitorului nostru, a fost o prevestire a lucrurilor care vor veni, aducând naţiunile la comuniunea cu Dumnezeu. În ceea ce îi priveşte pe cei care au primit primii promisiunea, foarte mulţi dintre ei o vor respinge, asemenea celor 9 leproşi care l-au respins pe Dumnezeu neaducându-i mulţumire.

Şi i-a zis: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.

Am auzit aceste cuvinte atât de des în Scriptură: “credinţa ta te-a mântuit”. Care a fost credinţa lui? I s-a spus să meargă la preoţi. Nu ştim dacă el spera cu adevărat că va fi vindecat în acel moment. Se poate să fi fost derutat. Nu ştim dacă credinţa lui era în acţiune sau nu, dar când a fost vindecat, a venit la Dumnezeu-om şi i s-a închinat. Aceasta a fost credinţa lui! Credinţa înseamnă cum trăim. Credinţa înseamnă cum acţionăm. Credinţa este atunci când Dumnezeu ne iluminează, şi ne umple, astfel încât suntem atât de plini înlăuntrul nostru încât nu putem decât să acţionăm astfel încât să îi facem plăcere. Un izvor ţâşnind din inimile noastre! – aceasta este credinţa. Credinţa nu înseamnă doar a crede ceva. Înseamnă a fi atât de plini de Dumnezeu, încât acţionăm ca Dumnezeu, cu milă, cu iubire, cu compasiune, şi îl recunoaştem pe Dumnezeu, şi îl adorăm pentru Cine este El. Aceasta este credinţa, şi acest lepros, acest fost lepros, avea credinţă, pentru că l-a văzut pe Dumnezeu-om, a fost atins de El, şi i-a răspuns!

Ce putem învăţa din această scurtă relatare? Putem cu siguranţă vedea că trebuie să îi aducem mulţumire lui Dumnezeu, însă semnificaţia fundamentală, lăuntrică, este aceea că acest lepros a avut ochi să vadă, şi urechi să audă, şi l-a văzut pe Dumnezeu-om, şi a acţionat în conformitate cu ceea ce a aflat. Apoi, Dumnezeu-om l-a vindecat cu adevărat, şi l-a umplut de cunoaştere, pentru ca să crească şi să dea roade. Acelaşi principiu ni se aplică şi nouă. Biserica ne dă atât de multe daruri minunate, atât de multe bogăţii incalculabile, şi adesea noi nu le preţuim prea mult. Nu înţelegem ce lucru măreţ ni s-a dat. Poate că înţelegem la nivel intelectual, dar nu acţionăm în consecinţă cu credinţă înflăcărată. Darurile pe care le-am primit sunt atât de minunate încât ar trebui să ne impulsioneze şi să ne facă să trăim în Cristos. Fraţilor şi surorilor, a trăi în Cristos nu înseamnă doar a cunoaşte acele lucruri pe care ni le-a revelat Dumnezeu în Cărţile şi în Tradiţia Bisericii noastre. Acestea sunt toate inspirate de Dumnezeu, dar trebuie să facem ca aceste lucruri să definească şi ceea ce suntem, nu doar ceea ce cunoaştem. Trebuie să ajungem la a fi normal să reacţionăm în moduri bune şi sfinte. Pentru lepros aceasta a fost ceva natural.

Pentru noi, ca şi pentru lepros, acest lucru vine prin muncă, prin efort. Leprosul a fost bolnav mult timp, a trebuit să îndure multe timp îndelungat. La fel trebuie şi noi, din păcate, în principal din cauza păcatelor noastre. Să îndurăm, aşadar, să mergem mai departe, şi să încercăm să primim milostivirea lui Dumnezeu în inimile noastre, ca să ne încălzească şi să ne lumineze. Amin. Pr. Serafim.
sursa: predici cnet ro / arhive / 605

Auzit-am că, pe vremuri,
Dumnezeu ar fi dorit
Ca să afle, printr-un înger,
Dacă omu-i fericit!

Merse îngerul pe cale
Lumea-ntreagă colindând,
Când la deal şi când la vale,
Pe creştini tot întrebând

Unul zise – Cum pot oare
Fericit să mă numesc?
Să îmi fie cu iertare,
Nu vezi cât de mult trudesc?!

Altul zise cu durere:
– Eu aş fi, dar ce să fac,
Fiindcă banii-s la putere,
Iar eu sunt un om sărac!

Unul spuse cu mândrie :
– Eu am bani, ce pot să zic?
Am destulă avuţie,
Nu duc lipsă de nimic!

Însă fericit aş spune
Că nu pot să mă numesc,
Fiindcă n-am copii pe lume
Şi încep să-mbătrânesc.

Altul strigă cu ocară:
– O, ce fericit aş fi,
Dacă n-aş avea povară
O mulţime de copii!

Nu am ce le da la masă,
Tare mult mă chinuesc,
Cum pot oare cu-aşa casă
Fericit să mă numesc!

Când pe altul îl întreabă:
– Tu eşti fericit, ori ba?
Dând din cap, el spune-n grabă
– Hm! nu prea mult, măria-ta!

– Dar de ce? Ce îţi lipseşte?
Zise îngerul suav,
Aş trăi împărăteşte,
Dar sunt trist, că sunt bolnav!

Am umblat prin lumea-ntreagă
Pe la doctori, dar n-am leac
Sunt slăbit şi fără vlagă
Şi nu ştiu ce să mai fac!

Şi cuprins de întristare,
Îngerul plecă mâhnit,
Că în lumea asta mare
Nici un om nu-i fericit!

Tot aşa cârteau creştinii,
Orşiunde întreba,
Apăsând mai tare spinii
Domnului pe fruntea Sa.

Şi cu fiece răspuns,
Pas cu pas Îl aduceau,
Spre Golgota, în ascuns
Şi pe Cruce-L răstigneau!

Merse îngerul ce merse
Până când a întâlnit
Un om ce sudoarea-şi şterse
De pe chipul său trudit

– Omule, te văd muncind
Şi ești mult prea obosit,
Ziua toată robotind,
Spune-mi: tu eşti fericit?

Omul se-ndreptă de spate
Şi, privindu-l pe străin
Îi spuse cu bunătate:
Fericit sunt pe deplin!

Îngerul sări deodată
Iscodindu-l înadins:
Casa ta-i dărăpănată,
Focu-n vatră ţi s-a stins.

Ai copii prea mulţi, se pare
Şi cu greu îi creşti pe toţi,
Nu ai bani pentru mâncare,
Şi eşti fericit, socoţi?

Eu nu te cunosc, străine!
Şi nu ştiu de unde vii
Dar, de vrei rămâi la mine
Până mâine-n zori de zi.

Iat-acum se face seară,
Nu-i bine să mergi pe drum,
Că sunt oameni răi pe-afară
Şi flămând vei fi oricum.

Nu am bani, nu am avere,
Nu am casa un palat,
Am în schimb, o mângâiere,
Că am sufletul curat.

Casa mea dărăpănată,
Cu căldură te-o primi,
Chiar de focu-i stins în vatră,
Om mânca ce s-o găsi.

Şi cu toţii stând la masă
Domnului I-am mulţumi,
Că spre noi mereu revarsă
Un noian de bucurii.

Să fii fericit în lume
Dacă vrei, nu e prea greu,
Că averea mea, vezi bine,
E doar Bunul Dumnezeu.

El îmi dă mereu putere,
El mă iartă când greşesc,
El mi-alină orice durere,
El m-ajută să trăiesc.

Cine are-aşa avere
Are tot ce şi-a dorit,
Are-n suflet mângâiere
Şi e-n viaţă fericit!

Am copii pe lângă casă,
Am pământ să-l pot munci,
Am nevastă credincioasă,
Fericit de ce n-aş fi?

Îngerul să-i spună taina
Ar fi vrut, dar ce folos?
Se vedea că poartă haina
Dăruită de Hristos!

Bucuros, el se întoarse
Şi zbură spre cer grăbit,
Fiindcă, în sfârşit aflase,
Un om care-i fericit.

Auzind Domnul îndată
Le dădu creştinilor
Pedeapsa meritată
Pentru necredinţa lor.

Numai cel ce nu cârtise
Fericit în veci va fi,
Că, din toţi, doar el primise
Darul, de-a se mântui

Cine are-nţelepciune
Să priceapă, n-ar fi greu:
Fericirea nu e-n lume,
Ci e doar în Dumnezeu!!!

Dac-am fi, din întâmplare,
Întrebaţi şi noi cândva,
Conştiinţa noastră oare
Ce-ar răspunde? NU sau DA?!

(autor necunoscut)