Așa. Știți că sunt bărbați romantici. Dacă, ipotetic, ar veni la spovedanie și ar promite că n-o să mai bea și n-o să-și mai bată nevasta. Prima dată soția l-ar crede (dar pe mine greu mă convinge cineva) și ar veni după spovedanie cu flori, anume cu flori, ce-o să zică soția: ASTA DA SPOVEDANIE, asta da pocăință, așa se mai poate de trăit, nu? E bine.
Pe urmă e greu să se acomodeze cu situația fără alcool și iar se apucă de năravurile lui cele vechi: iar s-a apucat de băut, iar să bată soția (că, evident, nici ea nu poate tăcea), iar cu un ochi vânăt...
Iar vine Postul Mare și creștinul nostru (poate) îl mustră conștiința, că-i viața atât de amară. Iar spovedanie, iar cu flori. Ce-o să facă soția cu florile lui romantice. O să i le dea între ochi. Prima dată l-a crezut și a primit florile, iar a doua oară n-a mai putut să se împace și le-a aruncat între ochi.
Asta le-am spus-o la o mărturisire într-un an, mai în serios, mai glumind, ca creștinii mei să înțeleagă sensul că trebuie să te spovedești cu hotărârea de a nu mai păcătui.
